Sunt profesor de tara de peste 32 de ani, traiesc si muncesc într-o comuna de lânga Focsani. Am trait si am vazut multe în tot acest timp, însa nu am îndraznit sa-mi exprim vreodata parerea în scris. Învatamântul a parcurs multe „schimbari“, au fost anii foarte grei atât în perioada de agonie a comunismului, cât si dupa 1989. „Schimbarile“ s-au tot produs. Noua, cadrelor didactice, ni s-a cerut uneori parerea, formal, dar cel mai frecvent s-au propus niste asa-zise schimbari care, de cele mai multe ori, nu aveau nimic comun cu realitatea. Nu poti propune masuri adecvate când nu ai lucrat niciodata în învatamântul preuniversitar. Multi dintre cei care ne decid soarta au lucrat în birouri, în cercetare sau în mediul universitar. Toti doresc sa revolutioneze învatamântul, dar nu iau în seama nici elevul, nici educatorul.
Din punctul de vedere al ELEVULUI, bietul de el, acesta suporta cu greu toate loviturile. Se gândeste cineva la el? Elevul trebuie sa suporte zilnic 5, 6 si chiar 7 ore la scoala. si daca ar sta pur si simplu pasiv în banca atâtea ore si tot este greu. Ce sa mai învete acasa? Este deja obosit, plictisit, stresat. Acasa, parintii pun placa „învata, învata“, fara a avea timpul sa-l ajute, sa-l întâmpine cu caldura, delicatete, cu întelepciune. Acasa îl asteapta zeci de programe tv, care-i ofera tot felul de emisiuni ce ridica în slavi nemunca, trivialul, shopping-ul, dezbracatul, datul din buric, violenta, apocalipticul. Niciodata o emisiune atractiva pentru copii si tineret, niciodata un model de lectie, niciodata un desen animat cu valente educative (si, Doamne, ce bine-ar învata copiii din desene bine facute!).
Iar noi, EDUCATORII, ce facem? Muncim cu sute de elevi (eu personal am 10 clase cu circa 200 elevi) pe care trebuie sa-i determinam sa-si însuseasca o „bruma“ de cunostinte, în conditiile în care nu mai exista motivatie. si trebuie sa le vârâm aceste cunostinte în memorie pentru ca sunt evaluati, iar daca nu reusesc sa obtina rezultate bune, suntem categorisiti si noi cu Nesatisfacator, iar Salariul care astazi este nesatisfacator va putea deveni si mai putin satisfacator. Suntem astfel nevoiti sa muncim formal, sa insistam pe rezolvarea cerintelor minime, iar elevii devin niste „robotei“, care încearca sa retina anumite lucruri, însa cu totii pierdem esentialul – formarea cetateanului de mâine, educarea lui pentru viata, deprinderile minime, creativitatea. si ce-i mai greu, pierdem si distrugem sufletul copilului.
Consider ca actul educativ este greu de masurat. Este un act mult prea complex si rezultatele se vad în timp.
PÃRINTII se zbat si ei (cei constienti de rolul lor), multi gresesc din nestiinta, din nepricepere, din exagerari. Majoritatea abandoneaza dupa ce vad ca rezultatele nu sunt cele asteptate, multi se bazeaza numai pe scoala (mai ales aici la tara). Cei cu bani platesc meditatori si se asteapta ca acestia sa rezolve totul. Este oare o solutie? Îi deplâng pe copiii cu meditatori. Din punctul acesta de vedere, copiii de la tara sunt mai fericiti. Dragi parinti, gânditi-va ca dupa 6-7 ore de cursuri, copiii vostri trebuie sa mai stea 2-3 ore la o meditatie, apoi câteva ore pentru a-si pregati lectiile pentru a doua zi. V-ati gândit ce-i faceti copilului vostru? Îl înnebuniti, îl faceti sa urasca din suflet învatatura, îl îmbolnaviti. Copiii zilelor noastre nu-s nici mai buni, nici mai rai decât în alte generatii. Sunt însa abandonati de sistem (atât cel educational, cât si cel social). De aceea prind la ei educatorii care stiu sa se apropie de sufletele lor, de doleantele lor. si ce multa dragoste, gingasie pot oferi!
Ca educator, regret ca nu am timp sa ma dedic mai mult fiecarui elev. Când oare sa ma apropii de fiecare dintre cei 200 de elevi cu care lucrez saptamânal la orele de curs, sa-l ajut sa învete esentialul obiectului meu, sa-i sadesc principii, sa-i modelez conduita?
Ca diriginta, ce sa mai spun? Am o ora pe saptamâna, în care trebuie sa vad ce s-a întâmplat în cursul saptamânii, sa încerc sa rezolv problemele care apar, sa abordez un subiect educativ. Predau la doua scoli si cu clasa mea ma întâlnesc la doua ore pe saptamâna: una la specialitate, una la dirigentie. În rest, îi mai vad în pauze, dar fiecare dintre noi avem nevoie de mica pauza de 5-10 minute. Veti spune de ce nu înainte sau dupa cursuri? Când oare? Fie am eu ore când sunt ei liberi, fie au atâtea ore zilnic, încât mi s-ar parea ca dau dovada de sadism sa-i mai retin si eu când îi vad bine ce mult îsi doresc sa fie liberi. Norocul meu ca traiesc în mijlocul lor si îi întâlnesc la tot pasul, atât pe ei, cât si pe parintii lor, multi dintre ei fostii mei elevi.
Cât priveste salarizarea, consider ca un bun educator nici daca ar fi platit cu salariul unui director de agentie (antidrog de exemplu) si tot nu ar fi platit suficient. si repet, pentru un bun educator. Atâta timp cât salarizarea este proasta pentru toti educatorii, fie ei buni sau slabi, vor lucra fara elan, nemultumiti, stresati de lipsa banilor si umiliti de proasta lor stare materiala, îsi vor efectua strict sarcinile didactice, dar mai ales numeroasele hârtoage impuse de Minister sau Inspectorate. Elevul va ramâne în bancuta lui, vesnic abandonat, stresat, si va cauta sa evadeze si el cum poate din acest cerc vicios al adultilor, fie în fata calculatorului, fie a televizorului, fie în grupuri de copii si tineri nemultumiti care se dedau la fapte antisociale. Izbucnesc si la clase sau în curtea scolii, dar nu la orele educatorilor adevarati, ci la orele diletantilor, neavenitilor.
În plan personal, nu prea spui ca esti profesor cu studii universitare, mai ales daca mai si lucrezi la tara, pentru ca imediat esti compatimit de cei din jur sau esti înfierat pentru toate greselile sistemului de învatamânt, esti desconsiderat de cei cu bani si chiar umilit, statu-quo-ul tau social este la pamânt. Salariul fiind mic, la tara esti nevoit sa muncesti mai mult pentru a-ti produce cele necesare, mai ales în agricultura, si deseori cadrele didactice pot fi confundate cu taranii. Sunt colegi care vin la ore uneori direct din câmp, cu colbul pe ei. Esti îmbracat prost, cu lucruri ieftine, multi neacordându-si o minima îngrijire fizica.
La oras, profesorii sunt nevoiti sa dea meditatii (la obiectele cu cerere pe piata). Cei mai pragmatici îsi obliga propriii elevi sa ia meditatii sau sa le ofere cadouri în diverse ocazii. Se ajunge la lucruri urâte, neatractive pentru elevi, blamate de parinti si societate.
Concluzia este ca, daca as fi copil al zilelor noastre, poate mi-as dori sa nu ma fi nascut. Sa lasam copiii sa se bucure de copilarie, atât câta poate fi astazi copilaria libera, în conditiile în care le-am închis toate spatiile de joaca cu garduri, cu masini parcate, cu raufacatori care-i rapesc, îi ataca, le vorbesc urât. Sa nu ne transformam si noi, educatorii, în niste roboti-pedagogici care se straduiesc sa le vâre cu forta în tartacute niste cunostinte lipsite de sens si de scop, pentru ca asa vor unii sa ne evalueze pe toti.
Consider ca, pentru a plati diferentiat (si sunt de acord cu aceasta), este nevoie de fonduri la dispozitia scolii, din care conducerea colectiva a acesteia sa-i poata plati pe cei dedicati scolii. si tot asa, sa existe legi care sa dea mâna libera conducerii sa elimine uscaturile.
Exista gradatii si salarii de merit, însa criteriile de acordare sunt stas; or, fiecare scoala are problemele ei, realizarile ei, asa încât criteriile ar trebui stabilite de fiecare unitate în parte sau macar pentru urban si rural, pe cicluri de învatamânt. Criteriile actuale nu avantajeaza pe cei dedicati elevului, ci pe cei cu activitati extrascolare care ies în frunte, apar în media, pe cei ce atrag bani în sistem (si nu toti avem vocatie de cersetori), pe cei ce publica ceva (chiar daca nu au nimic de spus), pe cei ce pregatesc olimpici (si nu toti putem avea olimpici) etc.
Articolul acesta se vrea o pledoarie pentru educator si educat, dar mai ales pentru educatorul de la tara. Sunt fericita ca am învatat 12 ani la tara, unde am întâlnit educatori adevarati, care m-au ajutat sa devin ceea ce sunt astazi. Sunt multumita cu statutul meu de astazi, dar numai în limitele localitatii mele rurale.
Profesor Elena DINU GLONT
